Paradox Wiki
Advertisement

Grecia antică este denumirea dată teritoriilor unde a luat naştere şi s-a dezvoltat civilizaţia vechilor greci.

Caracteristici generale

Bazele solide ale civilizaţiei europene se pun în Grecia. Oamenii Eladei au marea capacitate de a deschide drumuri noi în economie, filosofie, ştiinţă, artă etc. Colonizând bazinele Mediteranei şi Mării Negre, ei contribuie la răspândirea civilizaţiei şi la interferenţele etno-culturale. „Inventatori ai politicii”, vechii greci creează sistemele de conducere – oligarhic şi democratic –, promovează individualismul şi drepturile civice şi încearcă să edifice statul, cetatea-polis – ca exponent al intereselor cetăţenilor –, pe baze raţionale.

Prin epoca elenistică, grecii au dat naştere celei dintâi civilizaţii de sinteză, de cuprindere „universală” din istorie.

250px-Parthenon.jpg

Ştiinţe

270px-Griechenland 371-362.jpg

Atena şi Sparta: viaţa publică şi privată

Grecia antică a inaugurat în istorie formulele superioare de organizare politică – practic, a „inventat” politica, reguli de drept referitoare explicit la proprietatea privată, conducere reprezentativă şi libertate juridică. Pe fundalul unei dezvoltări a agriculturii, comerţului, meşteşugurilor, a circulaţiei monetare, s-a constituit polisul – cetatea-stat, ca unitate de teritoriu, locuire, instituţii, valori juridice, religioase, morale etc. Întreaga viaţă publică şi privată a vechilor greci se derula în jurul ideii de cetate, garanţie a drepturilor civile, a averii şi persoanei fizice. În legătură cu cetatea-stat, a luat naştere şi s-a împlinit şi calitatea grecilor de cetăţeni, mai exact de oameni liberi, proprietari, purtători de arme, membri ai unei comunităţi de tradiţii, valori materiale, morale şi religioase, de aspiraţii etc. „Polisul este acolo unde se află corpul civic”. Politeia reprezenta ansamblul de instituţii dintr-un polis. Patrios politeia echivala cu dreptul cutumiar al strămoşilor. Străinii (periecii sau metecii) nu aveau drepturi politice, iar hiloţii (populaţii dependente de Sparta) şi sclavii (prizonieri de război, datornici etc.), folosiţi la muncile agricole în mine, ateliere meşteşugăreşti, flotă, erau consideraţi aproape animale; celelalte populaţii neelene erau numite barbari. Grecii trăiau organizaţi în triburi, fratrii, familii (génos) şi vorbeau, până în secolul II î.Hr., dialecte diferite. Puterea politică a evoluat de la autoritatea regilor la cea a aristocraţilor agrari, pentru a atinge stadiul în care averea se va impune în locul originii sociale şi a prestigiului religios şi militar.

În acest context de instituţii şi tradiţii, s-au întemeiat şi polisurile de referinţă ale Greciei, Sparta şi Atena, în secolele IX — VIII î.Hr., prima în Peloponez, cea de a doua în Attica. Ele au fost rivale redutabile la hegemonia Eladei, Sparta – ca stat oligarhic, militarist, cu bază economică agricolă, dominată de aristocraţia funciară tradiţională, Atena – ca democraţie, mare putere maritimă, cu resurse materiale impresionante, agricole, „industriale”, financiare, condusă de o aristocraţie cu putere financiară.

Viaţa publică în ambele oraşe-stat se desfăşura în cadrul cetăţii (activităţi politice, religioase, sportive, spectacole, războaie). Instituţiile de putere se asemănau în mod formal; cele militare erau aproape identice şi porneau de la:

   * obligaţia tuturor cetăţenilor de a presta serviciul militar;
   * organizarea pentru luptă pe principiul structurilor de fratrie, trib şi teritoriale;
   * divizarea armatei în infanterie (grea – hopliţi), cavalerie şi flotă.

Un rol însemnat revenea ritualurilor religioase (în cinstea zeilor cetăţii), spectacolelor, ceremoniilor de iniţiere, teatrului. Spaţiul public al cetăţii era dominat la spartani de război şi zei, la atenieni de politică, afaceri, teatru etc. Numai bărbaţii liberi aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi, de a deţine şi transmite proprietăţi.

Viaţa privată în Sparta şi Atena evolua în jurul familiei, condusă autoritar de bărbaţi. Femeile aveau în grijă gospodăria şi educaţia copiilor, mai ales a fetelor, şi, uneori, purtau armele. Controlul statului se exercita mai evident la Sparta, prin norme morale şi comportamente fixate de Licurg (secolul IV î.Hr.). Atena cultiva, într-o oarecare măsură, „libertinismul”.

Democraţia ateniană respecta următoarele principii: egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii (isonomia); libertatea individuală; libertatea cuvântului; participarea la guvernare. Platon caracteriza acest regim ca o guvernare aristocratică, exercitată cu aprobarea demosului. Era o democraţie directă, cu întrebuinţarea votului direct, dar limitată la teritoriul unui oraş-stat şi la categoria bărbaţilor liberi, cu excluderea femeilor, metecilor, sclavilor etc.

Modelele de organizare politico-administrativă din Sparta şi Atena se regăsesc, cu adaosuri originale, desigur, şi în alte polisuri greceşti. În Grecia propriu-zisă, oraşele-stat mai puternice erau: Teba, Corintul, Argosul. Pe ţărmul asiatic al Mării Mediterane, grecii fondaseră cetăţi prospere precum: Milet, Efes, Halicarnas. În alte părţi ale Mediteranei se evidenţiau: Cumae, Crotona, Tarent, Sibaris, Cirene, Naucratis, Masalla. La Marea Neagră fiinţau: Byzantion, Trapezunt, Chersones, Tomis, Histria, Callatis, Mesembria. Întreaga lume grecească împărtăşea valori culturale, instituţii şi aspiraţii politice comune. Pentru prima dată în istorie apărea în Europa, în bazinele Mării Mediterane şi ale Mării Negre, o asemenea unitate de înaltă civilizaţie; integrarea într-un sistem economic unitar a furnizat Greciei produsele alimentare de bază, sclavi, materii prime pentru „industrie” şi o piaţă de desfacere stimulativă pentru metropole. Economia de bani a spart tiparele economiei închise de „supra venituri”.

Difuzarea valorilor vechii Elade pe spaţii întinse, în Antichitate, a fost rezultatul şi unei „mari colonizări”, realizate în secolul VIII î.Hr. Războaiele dintre oraşele-stat, creşterea populaţiei, conflictele sociale au determinat contingente de cetăţeni să-şi părăsească locurile natale şi să întemeieze colonii. Prin intermediul lor, grecii au intrat în legătură cu popoarele Asiei, Africii, Europei Centrale, de Est şi de Vest, au stimulat relaţiile dintre culturi, până atunci izolate, au edificat adevărate rute de navigaţie şi pieţe comerciale; procesele de întrepătrundere etno-culturală şi de civilizaţie au început, în consecinţă, să se intensifice pe Vechiul Continent.

Totuşi, unitatea statală a Eladei nu s-a putut înfăptui prin forţe exclusiv proprii. Rivalităţile dintre polisuri şi dintre „partidele” politice au împiedicat constituirea unei „mari puteri” greceşti. La un moment dat, această tendinţă părea să fie stimulată din exterior de ameninţarea persană. În faţa ei, Atena şi Sparta, urmate de majoritatea cetăţilor elene, şi-au pus în comun resursele militare, câştigând aşa-numitele Războaie medice (490–479 î.Hr.), în urma marilor victorii de la Marathon (490 î.Hr.) şi Salamina (480 î.Hr.). Dar Războiul peloponeziac (431–404 î.Hr.), purtat de Atena şi Liga de la Delos (alianţă patronată de metropola din Attica) împotriva Spartei şi a Ligii peloponeziace a aruncat, din nou, lumea greacă în haosul războiului civil. Victoria Spartei din 404 î.Hr. a determinat coalizarea celorlalte polisuri contra ei şi, în final, afirmarea Tebei ca putere hegemonă în Grecia continentală, în intervalul 371–362 î.Hr.

Abia Regatul Macedoniei, sub Filip al II-lea şi Alexandru Macedon, va unifica Elada, prin cucerire (336 î.Hr.). Imperiul creat ulterior de Alexandru cel Mare (331–323 î.Hr.) în Europa de Sud-Est, Asia şi Africa de Nord avea să dea naştere „lumii elenistice” pe temeliile căreia se vor fonda regatele Antigonizilor, Seleucizilor, Ptolemeilor. Sparta şi Atena îşi vor pierde atunci definitiv importanţa politică, dar vor rămâne şi după cucerirea romană (secolul II î.Hr.) simbolurile a două moduri de organizare şi exercitare a puterii politice: oligarhia şi democraţia

Pericle

Pericle (495–429 î.Hr.) a fost un om de stat atenian. Descendent al familiei aristocratice a Alcmeonizilor, s-a afirmat de timpuriu ca lider al „democraţilor” atenieni în lupta împotriva conservatorilor. A condus cetatea în funcţia de strateg. A încercat să impună hegemonia Atenei în Mediterana de Est şi să creeze un adevărat „imperiu maritim”; totodată, a sprijinit artele, ca unul dintre cei mai străluciţi protectori ai culturii din istorie. Sub conducerea sa, Atena atinge apogeul dezvoltării economice şi al democratizării instituţiilor de stat.

Alexandru cel Mare Alexandru cel Mare (356–323 î.Hr.) a fost regele Macedoniei în perioada 336–323 î.Hr.. Ajuns rege după moartea tatălui său, Filip al II-lea, a recucerit Grecia (până în 331 î.Hr.) şi a declanşat o ofensivă de amploare împotriva Imperiului Persan, condus de marele rege Darius al III-lea. În fruntea celebrei falange macedoniene, Alexandru a câştigat bătăliile de la Issos (333 î.Hr.) şi Gaugamela (331 î.Hr.), a nimicit armatele persane, a pătruns în Asia Centrală şi India, atingând fluviul Indus. A organizat imperiul în satrapii, a promovat o politică de adaptare la tradiţiile popoarelor cucerite, aspirând să edifice un Imperiu Universal. Deşi s-a stins brusc din viaţă, în 323 î.Hr., opera sa a dăinuit parţial, în splendida sinteză greco-orientală a „lumii elenistice”.

Cronologie

   * Secolele XI î.Hr. – IX î.Hr.: „Secolele întunecate” – invazia şi aşezarea populaţiilor elenice în Grecia şi Asia Mică. Asimilarea fondului civilizaţiei miceniene (secolele XVI î.Hr. – XII î.Hr.);
   * Secolele VIII î.Hr. – VI î.Hr.: Epoca arhaică. Fondarea cetăţilor-stat, „Marea colonizare greacă”, economie agrară, comerţ, meşteşuguri, activitate financiară, „piaţă elenă” în bazinele Mării Mediterane şi Mării Negre;
   * Secolele V î.Hr. – IV î.Hr.: Epoca clasică. Apogeul democraţiei şi „imperiului maritim” atenian. Războaiele cu perşii şi războiul peloponeziac dintre Atena şi Sparta. Cucerirea şi unificarea Greciei sub dinastia macedoneană. Spiritul civic şi formarea conştiinţei unitare a Eladei (panelenismul).
   * Secolele IV î.Hr. – I î.Hr.: Epoca elenistică. Crearea de către Alexandru cel Mare a „imperiului universal” macedonean. Monarhia greco-orientală de natură divină. Civilizaţia elenistică de sinteză greco-orientală. Cucerirea lumii greceşti de către Roma şi punerea bazelor celei dintâi civilizaţii unitare a vechii Europe.

Reformele in Atena

   * Dracon (sfârşitul secolului VII î.Hr.):
         o introducerea legilor scrise şi a justiţiei de stat, cu pedepse excesive;
         o ocuparea funcţiilor publice, în exclusivitate, de către proprietarii de pământ fără datorii.
   * Solon (începutul secolului VI î.Hr.):
         o interzicerea privării de libertate personală pentru neplata datoriilor;
         o înfiinţarea tribunalului poporului (Heliaia) şi a sfatului (Boulé);
         o reformele sale puneau bazele unei puternice pături mijlocii de proprietari agricoli, negustori, marinari, meşteşugari şi limitau puterea aristocraţiei.
   * Clistene (secolului V î.Hr.):
         o împărţirea populaţiei în 10 triburi;
         o sfatul alcătuit din 500 de membri, aleşi câte 50 de fiecare trib;
         o colegiul specialiştilor militari – 10 strategi;
         o introducerea ostracizării – exilul pe 10 ani.
   * Pericle (secolul V î.Hr.):
         o reducerea atribuţiilor Areopagului (aristocratic);
         o salarizarea funcţiilor publice;
         o dreptul cetăţenilor, indiferent de origine şi avere, de a ocupa magistraturi în stat;
         o triumful democraţiei (exercitarea puterii politice de către popor prin dreptul său de a alege liber şi de a fi ales în organele conducerii statului).


Forme de guvernare în Grecia antică


Grecii au fost inventatorii politicii, ca artă a gestionării afacerilor cetăţii.

   * Monarhia (monos – unul, arkhia – autoritate) a caracterizat epocile preclasice (dinaintea secolului V î.Hr.), regalitatea întrunind atributele puterii religioase, militare şi politice. Descendenţa de sânge, obligatoriu mitică, şi prestigiul personal contribuiau la menţinerea autorităţii monarhului.
   * Aristocraţia (aristos – cel mai bun) a urmat, îndeobşte, monarhiei şi a reprezentat guvernarea unei categorii sociale privilegiate (mari posesori de pământuri).
   * Oligarhia (oligoi – număr restrâns de oameni). Puterea aparţinea unui grup sau unei familii - în general, aristocratice -, agricole sau agrar-comerciale.
   * Democraţia (demos – popor). Este specifică multor oraşe-stat în Epoca Clasică a secolului V. Aristocraţia de avere împarte puterea cu poporul.
   * Tirania (putere cucerită prin forţă de un uzurpator). Instituţia provenea din Asia Mică şi desemna o dictatură detestată, în ciuda unor reforme remarcabile, şi de popor şi de aristocraţi, cum a fost cea a atenianului Pisistrate în secolul VI î.Hr. „Pentru o cetate, nu este nimic mai rău decât un tiran. Sub acest regim legile nu sunt aceleaşi pentru toţi. Un singur om guvernează: proprietarul legii”. (Euripide)
   * Monarhia elenistică. Regele era asimilat, în tradiţia orientală, cu un zeu. Formula va fi preluată de Imperiul Roman, încă din secolele I î.Hr.–I d.Hr..


Mărturii

   * Plutarh:„Ei (spartanii) trăiau în cetate ca într-o tabără, având bine statornicit şi felul lor de viaţă şi îndeletnicirile cu trebile obşteşti şi, îndeobşte, socoteau că nu sunt ai lor înşişi, ci ai patriei (...) Iar hiloţii lucrau pentru ei pământul, plătind dajdia pomenită”.
   * Pericle: „Şi în ce priveşte numele, când guvernăm ţinând seama nu de un număr mic, ci de majoritatea, acest regim se numeşte democraţie”.
   * Tucidide: „Era nevoie de un regim democratic pentru ca cei săraci să aibă un refugiu şi cei bogaţi un frâu.”
   * Aristotel: „Baza regimului democratic este libertatea... Acum libertatea constă în a fi pe rând supus şi guvernant, fiindcă în accepţiunea populară justiţia este egalitatea în drepturi a tuturor”.


Educaţie

Vechii greci s-au preocupat îndeaproape de problemele moralei şi politicii, războiului şi artei. Politicul şi războiul, aflându-se în primul plan al atenţiei lor, s-au cristalizat de timpuriu modele de educaţie a tinerelor generaţii spre a se asigura funcţionarea normală a cetăţii. În Epoca homerică, dinaintea constituirii polisurilor clasice, educaţia îmbrăca forme tradiţionale, militare şi religioase. Treptat, influenţa legăturilor de sânge s-a redus şi, odată cu diversificarea preocupărilor politice şi juridice, orizontul educaţional s-a lărgit considerabil, fără ca respectul faţă de strămoşi, eroi şi zei să fie, însă, vreodată abandonat. În Epoca clasică, acolo unde rolul statului ajungea covârşitor, precum în Sparta, valorile se impuneau prin prestigiul lor mitic şi prin ascultare de legi; în alte polisuri, în special la Atena, individul avea o libertate de alegere şi exprimare mult mai mare.

Sparta cultiva valorile războinice ale ascetismului, disciplinei, dezvoltării forţei fizice. Astfel, comportamentul militar şi social se standardizau şi gândirea cutezătoare îşi găsea cu greu formele de exprimare.

Cetatea se îngrijea de educaţia fetelor şi a băieţilor. Se asigurau cunoştinţe minime de scris şi citit. Fetele şi femeile trebuiau să ştie să apere cetatea atunci când bărbaţii se aflau în campanie. Băieţii se întruneau, de la 7 ani, în tabere militare, fiind antrenaţi pentru luptă, prin exerciţii fizice, disciplină severă, spirit de grup, descurajarea iniţiativelor personale, exprimarea sintetică şi la obiect a opiniilor (laconismul).

Calităţile militare determinau, în mare parte, statutul de cetăţean. Fuga de pe câmpul de luptă sau nerespectarea disciplinei antrenau automat decăderea din poziţia privilegiată de cetăţean. Pentru această râvnită poziţie, sistemul educaţional nu insista, totuşi, pe dezvoltarea elocinţei, a artei dialogului şi discursului. În Sparta „gândeau” înţelepţii şi aristocraţii, iar cetăţenii le aprobau opiniile şi le exercitau, în stil militar, ordinele. O morală strictă reglementa comportamentul social şi familial, bărbatul conducând precum un comandant. Spectacolele de teatru şi, mai ales, comedia nu aveau trecere, poezia eroică şi jocurile sportive dominând universul cultural spartan, alături de ceremoniile religioase.

În Sparta se împământenise, deci, un model educaţional specific „statului cazarmă”, în care supunerea necondiţionată faţă de superiori, disciplina, reţinerea în manifestarea sentimentelor, precauţia în relaţiile cu autorităţile, dispreţul criticii şi al comportamentului liber deveniseră trăsături caracteristice ale profilului moral al cetăţeanului.

La polul opus Spartei, cetatea Atena făcea din educaţie o armă redutabilă pentru formarea unui cetăţean complet, cu o construcţie fizică şi intelectuală armonioasă, capabil să fie luptător, administrator al treburilor publice, gânditor, comerciant, artist etc.; nu înseamnă însă că atenienii ignorau pregătirea militară sau dezvoltarea aptitudinilor sportive şi forţei fizice, unită, desigur, cu „ascuţimea minţii”.

Educaţia se aplica diferenţiat. Băieţii îşi începeau educaţia la 8 ani, sub supravegherea pedagogilor. De fete se îngrijeau mamele, în gineceu. Exerciţiile fizice ale băieţilor se desfăşurau în palestre şi constau din antrenamente şi probe de luptă, alergare, sărituri în lungime, aruncarea discului şi a suliţei (pentatlon). Pe lângă exerciţiile fizice, se cultiva simţul muzical, pentru ca, până la 14 ani, copiii să deprindă şi cititul, scrisul, socotitul şi gramatica. Efebia, un fel de şcoală militară, asigura pregătirea tinerilor cu vârste cuprinse între 18–20 ani. Tinerii intrau apoi în fratriii, asociaţii militare bazate pe relaţii de prietenie şi sprijin reciproc în luptă şi în agora.

În Atena şi în alte polisuri, unde democraţia se afla la loc de cinste, se acorda o atenţie specială studierii politicii, stăpânirii cuvântului, cunoaşterii logicii şi expunerii argumentate a ideilor şi opiniilor. Dacă în Sparta învăţătura înaltă rămânea un privilegiu al oligarhiei, un monopol şi o putere a sa, în Atena a gândi, a raţiona se impuneau, deopotrivă, şi pentru aristocraţi şi pentru demos.

Experienţa Atenei în materie de educaţie este unică în Antichitate. În centrul educaţiei se punea formarea omului ca entitate superioară. Perfecţionarea fizică, intelectuală şi artistică era idealul cetăţii din Attica. Iniţierea spre atingerea idealului fericirii se realiza în trepte, în cicluri şcolare primare, secundare şi superioare, cu sau fără intervenţia statului. Educaţia cetăţeanului continua şi dincolo de vârsta şcolii, prin intermediul instituţiilor democraţiei, ce puneau în centrul lor „omul ca fiinţă politică”.

În acelaşi timp, societatea greacă, în ansamblul ei, a introdus, pentru prima dată în istoria civilizaţiei, marile dezbateri asupra sistemelor de valori. Adevărul, fericirea, justiţia, frumuseţea, armonia, legea, statul ca organizare perfectibilă, egalitatea între cetăţeni, respectul proprietăţii şi al individului sunt tot atâtea valori comune atât Eladei, cât şi lumii de astăzi. Necesitatea introducerii de reguli morale în comportamentul politic şi în viaţa de zi cu zi este un important principiu al vechilor greci. Ideile de patrie şi patriotism, restrânse pentru secole de polis, s-au născut tot în Antichitatea greacă şi au fost cultivate prin educaţie. Din acele vremuri vin şi concepţiile înalte despre pace ca ideal al oamenilor, precum şi cele despre unitatea şi unicitatea omenirii, străfulgerări ale minţilor luminate ce treceau dincolo de mentalitatea comună a separării umanităţii în greci şi „barbari”.


Academia din Atena – prima „Şcoală superioară politică” din Europa


Fondată de Platon, „Academia a avut ca primă funcţie formarea pe bază raţională a oamenilor de stat de care avea nevoie cetatea (...). Ea a avut un imens succes, primind mulţi tineri îndrăgostiţi de ştiinţă şi înţelepciune din toate colţurile lumii greceşti şi inspirând numeroase constituţii «platoniciene». Ea va supravieţui 1000 de ani fondatorului ei, Şcoala nefiind închisă decât în 529 d.Hr.”[1] Principalele şcoli de educaţie din Elada, doctrinele şi valorile cultivate de ele

Principalele şcoli de educaţie din Elada, doctrinele şi valorile cultivate de ele

   * Cinismul – întemeiată de Antistene (440 – 366 î.Hr.); viaţa austeră, înţelepciunea conduc la fericire, cosmopolitism, negativism.
   * Hedonismul – întemeiată de Aristip din Cirene (435 – 360 î.Hr.); scopul vieţii este obţinerea plăcerii (hedoné). Dezvoltat de Epicur.
   * Scepticismul – întemeiată de Piron din Elis (360 – 370 î.Hr.). Omul nu poate avea o opinie despre lume, deoarece cunoaşterea este limitată.
   * Sofismul – întemeiată de Protagoras, Gorgias, Socrate etc. (secolele V – IV î.Hr.). Scopul vieţii rezida în căutarea înţelepciunii (Sophia).
   * Stoicismul – întemeiată de Zenon din Citium (320 – 264 î.Hr.). Fatalism; viaţa trebuie trăită în conformitate cu natura şi legile divine; înlăturarea pasiunilor; scopul vieţii consta în fericirea obţinută prin energie şi virtuţi.

Mărturii

   * Aristotel: „Cele patru lucruri cu ajutorul cărora oamenii obişnuiesc să facă educaţia erau ştiinţa de carte, gimnastica, muzica şi desenul”.
   * Heraclit: Cunoaşterea de sine şi înţelepciunea sunt la îndemâna tuturor oamenilor.
   * Hegel: „Sofişii au împărtăşit învăţătura în ce priveşte înţelepciunea, ştiinţele în general, muzica, matematica etc... Ei au îndeplinit o funcţie de cultură. Nevoia de a se decide pe baza gândirii în ce priveşte împrejutările şi nu numai pe bază de oracol sau de obiceiuri, de pasiuni şi de sentimente momentane, această nevoie de reflexie a trebuie să se nască în Grecia (...). În locul şcolilor ei au practicat învăţământul ca pe o meserie a lor, formând o categorie socială aparte. Călătorind din oraş în oraş, tineretul li s-a ataşat şi a fost format de ei”.
   * Ernest Stere: „Socrate a fost marele pedagog al grecilor. El şi-a concentrat efortul spre stabilirea normelor în funcţie de care pot fi recunoscute valorile morale”.

Ştiinţă şi artă

Pe lângă instituţii, politică, democraţie, educaţie şi spirit civic, Grecia antică a lăsat moştenire Romei şi, mai apoi, Europei moderne o ştiinţă cutezătoare şi o cultură strălucitoare. Ambele aveau ca element central al preocupărilor cunoaşterea şi slăvirea omului, în conformitate cu idealurile umanismului elen; ambele se raportau direct la progresul gândirii abstracte şi speculative (încurajată de inventarea unui alfabet propriu în secolul VII î.Hr.).

Gândirea ştiinţifică a grecilor s-a cristalizat în secolele VII – VI î.Hr., detaşându-se, treptat, de cea religioasă. Spiritul lor critic, preocuparea pentru înţelegerea omului naturii şi Universului i-au determinat să încerce depăşirea explicaţiilor tradiţionale oferite de religie; tendinţa către alte căi de cunoaştere a adevărului, frumosului, fericirii, justiţiei şi ordinii s-a accentuat în perioadele de intensificare a conflictelor interne din polisuri şi a luptelor pentru hegemonie în Elada, din secolele V – IV î.Hr.

Dacă explicaţia clasică a apariţiei şi existenţei lumii se bazase timp de secole pe miturile homerice, pe acţiunea zeilor, în fruntea cărora trona familia patriarhală a lui Zeus, spiritul ştiinţific punea la îndoială schema divină încremenită în „ordine”, incapabilă să împiedice războaiele, molimele, omorurile şi numeroasele nedreptăţi umane. O parte dintre greci, bântuiţi de teamă şi nelinişte, s-au orientat atunci spre misterele de origine orientală sau spre zeităţi precum Orfeu, Cybele, Sabazios, Dyonisios, în speranţa atingerii unui prag superior al fericirii, prin iniţiere sau într-o „viaţă de apoi”. Alţii, însă, nu au încetat să caute răspunsuri raţionale, străduindu-se să ajungă, prin abstractizarea gândirii, la principiile ce reglementau viaţa şi moartea, existenţa Universului, destinul oamenilor. Pentru ei, ştiinţa, unită, pe atunci, cu filosofia, trebuia să suplinească religia oficială, acceptată doar ca un simplu exerciţiu de ritual.

Ionienii Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru şi Heraclit din Efes identificau ca elemente fundamentale ale naturii şi cosmosului apa, aerul, infinitul (materie nedeterminată), focul. De la Heraclit, lumea începea să fie percepută în relaţie cu devenirea şi lupta creatoare. Lupta contrariilor şi unitatea lor fundamentală explicau natura fiecărui lucru (dielectrica). Pitagora, la rândul lui, fundamenta o adevărată filosofie a naturii şi matematismului sistematic. „Totul este număr”, considera acest matematician, fizician, filosof şi „zeu”, omul în jurul căruia s-a creat în secolul VI î.Hr. o mişcare (eterie) politico-militară, cu numeroase caracteristici de sectă ascetică şi purificatoare (în sudul Italiei şi Sicilia). Democrit din Abdera susţinea o cosmogonie mecanicistă cu rezonante divizibile şi imuabile – atomii în veşnică mişcare.

Apariţia sofiştilor, în secolul V î.Hr., a echivalat cu o „revoluţie” în gândirea elenică, ei introducând spiritul critic, ideea de eficienţă a acţiunii, antidogmatismul manifest. Învăţaţi precum Protagoras din Abdera, Gorgias din Leontini, Prodicos din Cos, Hippias din Efest puneau omul în centrul reflecţiei filosofice, în locul zeilor şi al „principiilor fondatoare”. Sofist şi, totodată, antisofist, Socrate s-a străduit să „predice” îndoiala creatoare, să condamne superstiţiile, incultura, viciile concetăţenilor, să fundamenteze o metodă de gândire (raţională) şi o etică în spiritul ideii că fericirea oamenilor stă în virtutea luminată de raţiune.

În secolul IV î.Hr., Platon, filosof de la care ne-au rămas importante lucrări (dialogurile Phaidon, Republica, Legile etc.), pornind de la metoda lui Socrate – al cărui elev a fost – a creat dialectica şi a făcut sinteza între raţionalism şi spiritualismul lui Pitagora. În sistemul său Ideile erau o realitate absolută şi imuabilă, inaccesibilă cunoaşterii raţionale. Opera politică ne înfăţişează, la maturitatea târzie, un Platon dezamăgit de tentativele de înfăptuire a „statului ideal” (condus de filosofi), dar capabil să ne transmită mesajul că scopul statului este să asigure ordinea, dreptatea.

Discipol al lui Platon, Aristotel (Metafizica, Politica, Fizica, Despre suflet etc.) a ridicat raţionamentul (inducţie şi generalizare) la rangul de „cale a cunoaşterii” ştiinţifice. Omul este perfecţiunea lumii vii, iar politica are drept scop fericirea lui prin justiţie.

Sofiştii, Socrate, Platon şi Aristotel au operat mutaţia esenţială în gândirea filosofică a Antichităţii: omul este obiectul exclusiv al gândirii filosofice, direcţie de gândire transmisă ca moştenire spiritualităţii moderne europene. Artele au lărgit, la rândul lor, orizontul preocupărilor intelectuale ale grecilor şi au dat glas gusturilor şi sentimentelor lor. Ca şi manifestările religioase ori sportive, artele nu puteau fi separate de polis, mult timp exprimându-se în strânsă dependenţă de religie şi politică.

Vorbind, la începuturi, mai multe dialecte, grecii şi-au creat o limbă comună în epoca elenistică (secolele IV – I î.Hr.), denumită „Koiné”.

Arta dramatică, de pildă, şi-a avut izvoarele în procesiunile religioase, cu precădere în cultul lui Dionysos. În jurul sanctuarelor sale se desfăşurau procesiuni, cu recitări, muzică şi dans, de origine asiatică. Iniţial, pe scenă apăreau doar corul şi un singur actor. Tragedia a atins culmile perfecţiunii prin operele lui Eschil (s-au păstrat însă doar fragmente)sau prin creaţiile rafinatului Sofocle (Antigona, Orestia, Oedip etc.) şi ale sensibilului Euripide (Electra, Medeea), apreciat de Aristotel drept „cel mai tragic dintre poeţi” şi preluat creator de Corneille şi Racine. Spre deosebire de tragedie – axată pe temele solide ale eroismului şi nedreptului destin uman – comedia funcţiona ca un neîndurător „formator” de opinie publică, biciuind, cu Aristofan (Cavalerii, Viespile, Adunarea femeilor), viciile „demagogilor” şi ridicolul unor zei. Comedia de „moravuri”, în special, a înflorit în secolele V – IV î.Hr., în contextul manifestării individualismului şi erodării valorilor tradiţionaliste.

Poezia şi muzica au marcat îndeaproape viaţa publică şi privată a vechilor greci. Iliada şi Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuţile războinice, viaţa „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei şi s-au educat generaţii de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci şi zile şi Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de linişte, stabilitatea şi prosperitatea cetăţii.

Ştiinţa a înregistrat în Grecia antică performanţe remarcabile în planul teoretic; în cel al experimentului şi tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuşi, Elada a propulsat ştiinţa ca mod de cunoaştere a omului, a lumii şi a Universului printr-o serie de descoperiri epocale.

Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităţilor umane. Corpul omului şi omul, în general, au stat în centrul atenţiei artiştilor. Clasicismul a propulsat o artă oficială, triumfală, generos subvenţionată de stat. Pictura, sculptura şi arhitectura şi-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult ale cetăţii, elemente de etalare a puterii, prestigiului şi solidităţii acesteia. În secolele elenismului, însă, creatorii au dat frâu liber exprimării sentimentelor omeneşti şi surprinderii trupului uman în cele mai diferite ipostaze. A fost o reacţie la clasicismul artei oficiale; în aceeaşi epocă, au apărut şi mari protectori particulari ai artelor, în concurenţa cu statul.

Romanii vor organiza, asimila şi îmbogăţi zestrea ştiinţifică şi culturală a Eladei, turnând temelii de nezdruncinat civilizaţiei europene.

Muzele

   * Clio – istorie;
   * Thalia – comedie;
   * Melpomene – tragedie;
   * Terpsihora – dans;
   * Erato – elegie;
   * Polimnia – poezie lirică;
   * Urania – astronomie;
   * Calliope – elocinţă;
   * Euterpe – muzică.

Biblioteca din Alexandria

Capitală intelectuală a elenismului, Alexandria a fost dotată cu două biblioteci de către regele Ptolemeu al II-lea (283 – 24Text aldin6 î.Hr.). În cea mai importantă bibliotecă, ce funcţiona în legătură cu Muzeul (la început dedicat cultului Muzelor), se păstrau 700.000 de papirusuri; ea a căzut pradă focului în 47 î.Hr. Cea de-a doua bibliotecă a fost distrusă în 391. Aici s-au păstrat cele mai importante texte în limba greacă şi s-a cristalizat limba unitară a epocii elenistice.


   * matematică: Pitagora (secolul VI î.Hr.) şi Euclid (secolul III î.Hr.) puneau bazele geometriei plane.
   * fizică: Arhimede (secolul III î.Hr.) dezvolta mecanica fluidelor şi geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase maşini de război.
   * astronomie: Aristarh din Samos (secolul III î.Hr.) afirma existenţa sistemului heliocentric şi îl anticipa cu secole pe Copernic; a încercat să măsoare distanţa de la Pământ la Lună.
   * istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele istoriei”, în ale sale Istorii s-a bazat pe observarea directă şi studierea tradiţiilor şi altor surse de informare, unele fanteziste; el prezenta şi primele informaţii scrise, culese de la „faţa locului”, despre traci şi geţi. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetăţii ştiinţifice critice, folosind surse literare şi epigrafice.
   * geografie: Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului şi Periplu) a măsurat distanţa până la Soare şi a stabilit legăturile între maree şi fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat lungimea circumferinţei Pământului.
   * medicină: Hipocrate din Cos (460 – 377 î.Hr.) a iniţiat observaţia clinică şi a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”.

Mărturii

   * Protagoras din Abdera: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”.
   * Platon: „Nelegiuit nu este cel care îi nesocoteşte pe zeii mulţimii, ci acela care crede în însuşirile atribuite acestora de către mulţime”.
   * Aristotel: „Lumea ideilor absolute nu are culoare, nici formă, nici nu e tangibilă.”
   * Sofocle: „Oricât de multe minuni ar avea lumea, nici una nu este mai minunată decât omul”.
Advertisement